Ieri am avut o “discutie”, “a small talk”, “a chit-chat”(in fine exagerez, acordand limbajului meu nonverbal si celor cateva replici vorbite prea multa importanta).
A fost un monolog, care m-a facut sa visez peste noapte ca mi-am postat viata pe net. Si ma zbateam eu acolo in somnul meu, pentru ca ea, viata, sa aiba un content atractiv, sa o proiritizez in functie de utilizatorii care trebuiau sa dea buzna-n ea, contorizati fiind de trafic.ro, sa ma lupt sa ma vrea sponsorii, dar cu toate astea sa fiu mandra, multumita si adorabila in pielea mea pixelata.
Dumnezeule mare ce cosmar. Ingrozitor. Ca si cum nu este suficient ca inca din frageda pruncie ne visam Ilene Cosanzene, Ioane D’Arci, Maici Tereze, mame si sotii credincioase, acum de cand cu aparitia gaselnitei asteia informatizate am ajuns sa nu mai reusesc sa ma ascund, pentru ca iata, dau de mine-n somn clic dupa clic.
Stiu ca nu intelegeti in totalitate, oricum, destul de greu sa fiti in pielea mea, dar macar asa putin rezonati?
Iata un comment, lasat la o sectiune a vietii mele:
“ Draga mea, te privesc ca pe fiica pe care daca as fi avut-o as fi vrut sa o pierd. Sa o las intr-o zi de toamana tarzie pe peronul unei gari de provincie. N-ai nici un drept sa plangi, sa speri, sa zbieri sa ierti. Ai fi putut sa ma ierti, doar daca am fi apucat ziua in care eu, ti-as fi povestit, probabil tot pe un peron, despre o zi de toamna tarzie.
Ma vezi plecand ? Ma strigi? Esti tu? Sunt eu.
Te rog sa intelegi ca nu as mai fi putut trai cu gandul ca nu am avut curajul sa te opresc, sa ma opresc. Iata Doamne ofranda pe care ti-o aduc.”
Weird, I’m telling you ....
Lasa un mesaj daca stii cine a simtit vreodata asa.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu